Autostrada Bucureşti-Moara Vlăsiei -Ploieşti cel mai probabil nu va putea fi folosită cu începere din data de 15 decembrie, după cum s-au angajat în primăvara acestui an constructorii acesteia faţă de Ministerul Transporturilor, la momentul la care acesta a notificat rezilierea contractului.
Pornind dinspre centura Ploieşti Vest, punct în care autostrada va face joncţiunea printr-un sens giratoriu, lucrurile stau bine doar până la km 48. Dorinel Umbrărescu, patronul firmei Spedition UMB, care realizează tronsonul dinspre Ploieşti (km 48-km 62), a reuşit să aducă aproape de final lucrările de poduri precum şi calea de rulare, existând porţiuni pe care mai trebuie pus doar stratul de rulare. Asfaltatorul mai are de lucru la rigolele de scurgere a apelor şi la podul de la Bărcăneşti, unde un expropriat, deţinător al unei case situate la intersecţia denivelată a DN1 cu autostrada, nu permite accesul muncitorilor pentru ca aceştia să pună schelele necesare definitivării podului. Ieşit de pe tronsonul realizat de Spedition UMB, încep problemele. Pe zona km 46- km 48, în lucru la firma Euroconstruct Trading 98 deţinută de Dan Beşciu, a fost efectuată doar decaparea stratului vegetal.
Odată îndepărtat acesta, mai urmează aşternerea pământului de umplutură, a primului strat de balast, a balastului stabilizat, precum şi a trei straturi de asfalt. Întârzierea este explicată prin faptul că acest constructor nu are pe unde să îşi aducă materialele de construcţii. Atât Euroconstruct Trading, cât şi Pa&Co, firme care realizează tronsonul km 19- km 31 împreună cu km 46-km 48 şi, respectiv, km 31- km 46, au avut probleme cu aducerea materialelor pe şantier după ce sătenii din 3-4 localităţi învecinate au agresat şoferii basculantelor ce transportau balastul, acuzându-i că le-au distrus casele. „Din aprilie anul trecut până acum câteva luni nu am putut face nimic din cauza problemelor cu sătenii. A fost ca la 1907 pe aici”, povesteşte cu năduf responsabilul de şantier al unuia dintre constructori. Una din firme a realizat pe cheltuiala ei o mică centură de pământ ocolitoare a unui sat ca să îşi poată căra materialele.
Problemele nu lipsesc. Vineri o betonieră plină, grea de 50 de tone, a unuia dintre constructori, s-a răsturnat în râul Prahova, iar muncitorii şi două macarale s-au chinuit o zi întreagă să o scoată din râu. Dacă firmele Spedition UMB şi Pa&Co au şanse să termine lucrările la timp, prima dintre acestea în mod cert, compania Euroconstruct este rămasă considerabil în urmă.
Pe km 46-km 48 stadiul fizic e undeva la 2%, iar pe restul de 12 km stadiul e de 35%, apreciază un responsabil de proiect. În plus, în sarcina acestei firme este şi realizarea celui mai dificil pod de pe traseu, cel de la Cociovaliştea. Podul va avea patru picioare înfipte pe fundul lacului care nu sunt încă realizate, iar stadiul lui e pe la 20%. Există porţiuni importante pe care firma în cauză nu a aşternut nici măcar balastul de fundaţie.
Cât priveşte ultimul tronson, cel dintre centura Bucureşti şi Moara Vlăsiei aflat în lucru la firma italiană Pizzarotti, nici aici lucrurile nu sunt perfecte. Pasajul peste autostradă pe care va trece drumul judeţean ce dă în Moara Vlăsiei, nu e nici măcar început, stâlpii de iluminat stau în calea rampei de acces pe podul de la Cociovaliştea, iar pe traseu mai trebuie mutaţi câţiva stâlpi de înaltă tensiune ale căror fire trec periculos de jos peste autostradă. „Electrica se mişcă greu”, explică un inginer. Tronsonul firmei Pizzarotti se termină într-o jumătate de pod suspendată periculos în aer, în apropierea centurii Bucureşti. Cealaltă jumătate de pod, spre Capitală, aşteaptă vremurile bune când se vor face exproprierile pe primii şase kilometri de autostradă. Până atunci accesul pe aceasta din centura Bucureşti se va face prin mai multe giratorii. Oricum, şoferii nu vor avea de ce să se aventureze, căci totul se va sfârşi la doar 13 kilometri după, adică acolo unde ar trebui să fie podul de la Cociovaliştea.
„Dacă se mobilizează şi se organizează toţi constructorii au şanse să termine lucrările”, răspunde ca la carte un inginer responsabil de proiect. Insistăm şi îl întrebăm dacă vede această mobilizare şi organizare pe şantier şi ne manifestăm temerea că fluxul redus de oameni şi utilaje nu va face posibilă definitivarea proiectului. Nu zice nimic, dar ne priveşte cu subînţeles. Continuăm: „Mi se pare că lucrează ca şi cum ar mai avea doi ani la dispoziţie”. Ne întoarce acelaşi zâmbet de încuviinţare.
